• RSS
  • Delicious
  • Digg
  • Facebook
  • Twitter
  • Linkedin
  • Youtube

Italia, Valea Valdenzilor, iulie 2018

AlexB marți, 14 august 2018, 7:48 fara comentarii

Am vizitat din nou Valea Valdenzilor din Piedmont, Italia. Denumirea de Valea Valdenzilor nu este una oficiala, însăși istoria Valdenzilor fiind foarte puțin cunoscuta, asa cum ne spunea ghidul pe care l-am avut. Am mai fost aici în urma cu 2 ani, unele poze sunt de atunci. Deși peisajele nu sunt asa impunătoare ca în Dolomiti, locurile sunt încărcate de istorie.

Aici este Piedmont. Sunt multe zone în care au fost valdenzi, noi am vizitat una de lângă Torre Pellice.

Asa arata acum zona. Se poate ajunge acum cu mașina pana aici. Pe timpuri însă erau doar poteci în munte.

Aceasta poteca, mult mai îngustă pe acele vremuri, duce la o grota care a servit valdenzilor atât ca loc de închinare, cât și ca loc unde sa se ascundă de armatele bisericii catolice.

In drum spre grota întâlnim aceasta masa și băncuțe săpate în stâncă.

Coboram prin pădure se grota. Acum este un traseu amenajat. Atunci nu era asa, tocmai pentru a nu putea fi găsită.

Aceasta este intrarea în grota. O întrare mica, se întra aplecat.

Dupa ce am intrat, găsim o sala care putea adăposti câteva zeci de oameni. Avea sursa naturala de lumina printr-o deschizător din tavan.

A fost emoționant sa stai într-un loc ce a servit ca biserica, ca adăpost, ca ascunzătoare. La un moment dat câteva zeci de valdenzi au murit aici; au fost descoperiți, la ușa peșterii au aprins foc pentru a-i sufoca înăuntru. Cei care au încercat sa iasă afara au fost uciși cu sabia. Toate acestea pentru ca se închinau altfel. Și cine știe cât va mai fi pana istoria se va repeta…

Plecam de la grota spre un loc unde este un monument.

Aici a avut loc în septembrie 1532 o conferinta de 6 zile în urma căreia valdenzii s-au alăturat reformei. A fost un compromis, ei au renunțat parțial la a se închina în sabat.

Lucrul bun este ca la aceasta conferința s-a luat hotărârea sa se traducă Biblia în limba lor.

Am vizitat apoi o școală de prin 1800 unde învățau copii urmașilor acestor eroi.

Am vazut aici diverse instrumente folosite in scoala pe acele timpuri.

Trebuie sa marturisesc ca bancile erau asemanatoare cu cele din scoala unde am facut clasele primare.

Asta e privelistea din sala de clasa.

Langa scoala este si un mic muzeu cu diverse lucruri vechi.

Nimeni nu ar putea spune cu certitudine din ce timpuri sunt, dar le admiram ca fiind de demult.

Multe penite – oameni indeletniciti cu scrisul.

De la muzeu, mergem cu masinile cativa km mai sus spre un loc unde vom vizita o scoala de pastori valdenzi.

Casele de aici parca ne transpun pe acele vremuri.

Vom urca pe o poteca spre scoala misionara.

Cladirile de aici sunt de fapt reconstruite, dar s-a pastrat cat de mult stilul: construite din piatra, acoperite cu lespezi.

Muntele le era prieten si totodata ocrotitor.

Vom intra pe rand in fiecare din aceste camarute, sa vedem cum era intauntru.

Aici era sala de clasa. Tinerii care doreau sa devina pastori erau scoliti aici de catre un invatator mai in varsta. De obicei grupa era formata din 12 studenti, dupa modelul lui Isus care Isi alesese 12 ucenici. Invatau o mare parte din Evanghelii pe de rost, fiind constienti ca desi cuvantul scris li se putea lua, cel din memorie nu il putea nimeni lua. Dar nu era suficient atat pentru a deveni pastor valdenz: pe langa …. teoretica se cerea si una practica – 1-2 ani de misiune intr-o tara straina.

In timpul razboiului, pentru a proteja acest bloc de piatra care reprezinta masa, au fost nevoie de 20 de oameni pentru a-l muta in alt loc. Si apoi inapoi aici.

Pe timpuri aici a fost o bucatarie.

Iar aici un dormitor.

Si aici un fel de grajd pentru animale.

Dupa ce am ascultat diverse povestioare cu valdenzi povestite de ghidul nostru, ne luam ziua buna si plecam.

A meritat sa mai ramanem o zi in plus pentru a vizita aceste locuri.

În mijlocul întunericului care se lăsase pe pământ, în timpul îndelungatei perioade de supremație papală, lumina adevărului n-a putut fi stinsă cu totul. În fiecare veac au existat martori pentru Dumnezeu, bărbați care au cultivat credința în Hristos ca singurul Mijlocitor între Dumnezeu și om, care au socotit Biblia ca fiind singura regulă de viață și care au sfințit Sabatul adevărat. Cât de mult datorează lumea acestor bărbați, posteritatea nu va ști niciodată. Au fost marcați ca eretici, motivele lor au fost criticate, caracterele lor au fost calomniate, scrierile lor au fost interzise, denaturate sau mutilate. Cu toate acestea ei au stat hotărâți și, de la un veac la altul, au păstrat credința în curăția ei ca o moștenire sfântă pentru generațiile ce urmau să vină.

Istoria poporului lui Dumnezeu în timpul veacurilor de întunecime care au urmat, datorită supremației Romei, este scrisă în ceruri, dar rapoartele omenești îi rezervă un spațiu restrâns. Câteva urme ale existenței lui abia se pot găsi, cu excepția acuzațiilor prigonitorilor. Politica Romei a fost aceea de a șterge orice urmă de opoziție față de învățăturile sau hotărârile ei. Ea a căutat să distrugă tot ce era vinovat de erezie, fie persoane, fie scrieri. Expresii de îndoială sau întrebări cu privire la autoritatea dogmelor papale erau suficiente pentru a pierde viața bogatului sau a săracului, celui de sus sau de jos. Roma a încercat să distrugă orice raport al cruzimii ei față de disidenți. Conciliile papale au hotărât ca acele cărți sau scrieri care conțin asemenea rapoarte să fie date flăcărilor. Înainte de inventarea tiparului, cărțile erau puține la număr și într-o formă nepotrivită de a putea fi păstrate; de aceea nu se puteau face prea multe pentru a-i împiedica pe romaniști să-și aducă la îndeplinire scopul.

Ellen G. White, Tragedia Veacurilor, cap. Valdenzii

   

Comentarii Facebook

Fii primul care comenteaza! E gratis! :))